Grigore Vieru – Poet al Neamului

Home  >>  Cărți  >>  Grigore Vieru – Poet al Neamului

Grigore Vieru – Poet al Neamului

14
Feb,2013

1

Grigore Vieru

Vreau să te văd

Vreau să te văd, femeie,
Sau vino să mă vezi,
Mi-e dor de iarba crudă
A ochilor tăi verzi;

De-a tale negre gene
Ce tremură uşor
Ca aburul de ploaie
Deasupra codrilor.
Vreau să te vad, bărbate,
Sau vino să mă vezi,
E timpul coasei, iată,
In ochii mei cei verzi.
Coseşte, hai ca iarba,
Cu roua şi cu stea,
Mai deasă şi mai verde
Să crească-n urma ta.

 

Singuratate

Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.

În mine toate amintirile te-aşteaptă,
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând,
În mine nu mai este nici un gând.

Vreau să trăiesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.

Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.

Rămân uităndu-mă pe geam ca după tine,
Şi tot aştept pe cineva şi nu mai vine.

Iartă-mă…

Iartă-mă, Doamne,
că-ţi hulesc pâinea…
Dar orice pită
e o gură fără cuvânt.
Nu te mai pot vedea
de atâta fum
în care pâini se coc!
De ce nu ne-ai dat
altceva-n loc?
De pildă, raza de soare,
pe ea să o ronţăi blând,
iar cine îşi doarme ziua,
să rămâie flămând.
Stăpâne,
mi-i gura pecetluită
c-o pâine.

A, iubite, a

– A, iubite, a,
Mai spune-mi ceva,
Că mi-i drag să-mi spui
Ce nu ştiu, drag pui,
Că mi-i drag să-ascult
De dragoste mult,
Haide, spune-mi cum se
Iubesc păsările.
– O, iubito, o,
Cred că tot ca noi:
Copacii bătrâni
Acasă rămân
Ca nişte bunici
Cu puii cei mici
Care-n braţe-i leagănă
Până-i frunza galbenă.
Pe-urmă bat vântoasele,
Şi nu-i nici o pasăre,
Pe-urmă le cad foile,
Se-nvelesc cu ploile.
Pe-urmă îi dor crengile
Şi n-au ce să legene.

Ceea ce, neauzit,
Din ramuri cade
Sunt frunzele noastre.
Dar marul?
Marul de aur?
Ceea ce, indepartat,
Suna in cantec
Sunt cuvintele noastre.
Dar cantecul?
Sarbatorile lui?
Ceea ce, clar,
Spre mare alearga

Iubito

Sunt izvoarele noastre.
Dar marea?
Intinsul ei liber?
Al cui e cerul,
Linistea lui?
Cand stelele care cad
Sunt stelele noastre,
De jale cazand.
Sparta zace oglinda
Zilelor in care
Uluit descopeream
Chipul tau fara seaman,
Dragostea.
Sunt ochii mei si-ai tai
Cei care trist acum
Spre tacere se-nchid.
Tacere
Cazand pe tacere se-aude,
Iubito!

M-a strigat cineva?

Totul e îndoielnic
Chiar şi ochii acei.
Poate nu-s ai iubitei,
Poate-ai altei femei.
Totul e îndoielnic
Chiar şi rana.
Poate că nu o port eu,
Poate că mama.
Totul e îndoielnic
Chiar şi izvorul.
Poate că nu el se-aude,
Poate că dorul.

Sursa: aici . . .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *